I. UNIVERSUL
COSMIC
Armoniosul, impresionantul şi infinitul
Cosmos a atras dintotdeauna curiozitatea oamenilor, din cele mai vechi timpuri
şi până astăzi. Şi cum teoriile depăşite, asupra structurii şi formării
Universului, nu fac obiectul lucrării noastre, vom aminti doar ultimele trei, foarte susţinute în scopul combaterii adevărului obiectiv şi logic.
Redăm, pe scurt, conţinutul acestora. Prima, în ordine cronologică, susţine că
Universul este static, nemărginit în întinderea sa şi nu s-a format niciodată,
existând astfel dintotdeauna. Materia este componenta sa totală, eternă şi
într-o continuă transformare....
În timp, nemărginirea (infinitul) are sens, dar în spaţiu, oricât ar fi de mare, nemărginirea este absurdă în cazul unui univers static. Din acest motiv, pentru a lungi agonia ipotezei cosmogonice, savanţii atei au schimbat vechea denumire în Universul staţionar (!) şi creaţiunea (!) continuă a materiei, afirmând şi mai vehement că „universul acesta” este fără limite în spaţiu şi timp, fără început şi fără sfârşit ! (Unde am mai auzit noi asemenea cuvinte?!.. Desigur, în Biblie referitor la Creator, nu la creaţie!).
Teoria ştiinţifică a universului static, aşa cum era de aşteptat, fiind total lipsită de logică, s-a prăbuşit în urma investigărilor astronomice realizate cu aparatură avansată, capabilă să efectueze măsurătorile necesare combaterii ideilor infantile despre natură, despre existenţă. După anii 1920 apar telescoape mult mai puternice, care permit cercetarea galaxiilor de la „hotarele” Universului, rezultând fenomene inedite, stranii, ce pun în dificultate teoria universului static. Apar sateliţi de cercetare cosmică, apare şi satelitul ultrasensibil COBE, care dă o lovitură mortală vechii teorii.
A 2-a teorie, de asemenea, ştiinţifică, denumită marele-bum sau big-bang, este cea care înlocuieşte teoria desuetă. Şi cum nici această teorie nu este prea convingătoare, a trebuit să fie combinată cu „simetria” ei, big-crunch, făcându-se, în final, din acestea două, teoria actuală de formare a Universului cosmic, acceptată unanim de către oamenii de ştiinţă.
În sfârșit, a 3-a teorie științifică (sic!), avansată de un oarecare Cristof Weterich, este o reeditare disimulată a teoriei universului staționar, în cadrul căreia se aduc drept argumente principale: timpi total neverificabili, fantezii infantile și existența unei (?) multitudini de particule. Despre această teorie, autorul afirmă că „este foarte diferită de big-bang, pe care nu o contrazice, ci o completează !!
Ipoteza cosmogonică, big-bang, este adoptată atât cu „simetrie”, cât şi fără „simetrie”. Astfel, în cazul al doilea, ea prevede o expansiune la infinit, prin menţinerea densităţii Universului sub valoarea critică de 9,7 x 10-26. Dar, acceptarea unei asemenea ipoteze duce la concepţia de discontinuitate în natură, ceea ce nu convine deloc oamenilor de știință atei, pentru că în acest caz sunt nevoiți să accepte chiar ipoteza creaționistă, motiv pentru care este preferată teoria big-bang/big-crunch, numai de dragul continuităţii în natură, care, totuşi nu poate fi invocată în condiţiile exploziei originare!!
Dovezile aduse de cercetători în favoarea teoriei big-bangului sunt, de fapt, argumente împotriva teoriei universului static şi în susţinerea expansiunii eterne a Universului – care constituie un adevăr incontestabil. Aceste dovezi sunt, printre altele, următoarele:
a) Dacă Universul este în expansiune, el are, implicit, un început. Graţie unui telescop gigant, implantat la observatorul de pe munţii Californiei, americanul Edwin Hubble, în anul 1929, face o descoperire capitală: galaxiile nu sunt fixe, ci se află în mişcare. Ele se depărtează, cu atât mai repede, cu cât sunt mai depărtate, ceea ce implică o mişcare de inflaţie a Universului, adică de dilatare a spaţiului de-a lungul timpului. Este vorba despre fuga galaxiilor –Legea lui Hubble.
b) În comparaţie cu vârsta „calculată” a Universului, de 15 miliarde de ani tereştri, cele mai vechi cantităţi de materie s-au format doar după câteva sute de mii de ani de la începutul exploziei. Graţie satelitului COBE de la NASA, care constituie în prezent cel mai mare termometru, capabil să măsoare variaţii de ordinul milionimilor de grad, astrofizicianul francez Thierry Montmerle arăta că în Spaţiu există zone cu infime variaţii de temperatură, de ordinul a 30 milionimi de grad, care trădează existenţa unor nori imenşi de materie, având dimensiuni de ≈ 5 x 1021 km. Aceştia constituie cantităţile cele mai vechi de materie din Univers.
c) Radiaţia fosilă, de 3 K (-270,15 0C), prezentă în Univers, constituie o altă dovadă a expansiunii Universului dintr-un început originar. În anul 1965, doi ingineri americani electronişti au primit misiunea să elimine paraziţii ce deranjează comunicaţiile pe satelit. În acel timp, au dat peste un zgomot misterios, venit din străfundurile cerului, constatându-se că acel tip de parazit radio corespunde unei temperaturi reziduale de 3 grade kelvin, care provine din radiaţia fosilă a primei izbucniri de lumină. Această radiaţie ne arată că punctul originii Universului deţinea în sine o cantitate de masă (de repaus: materie propriuzisă), echivalentă cu 3 K, ştiind că sub temperatura de 0 K, materia antisimetrică nu există !
Acest „punct” originar era ca mărime un infinit mic, fiind, practic, nul ca dimensiune, întrucât structura Universului din care urma să se realizeze viitorul cosmos, este în afara spaţiulu şi timpului, acesta având în sine energia pură şi particule ideale, cu spin întreg...
La baza teoriilor contemporane stă „şarpele lui Glashow”, o concepţie aberantă, atât din punct de vedere al timpului minim invocat, de 10 miliarde de ori mai mic decât timpul Planck, cât şi al timpului maxim necesar formării actualului Univers, care ar trebui să fie de cel puţin ordinul a 15 milioane de miliarde de ani, ţinând cont de distanţele dintre centrul exploziei microatomului supergreu şi marginile sale.
Pe de altă parte, teoria „atomului supergreu”, ce conţine materia imuabilă, din care „explodează” întreaga materie, pentru a forma Universul, care tot creşte şi creşte, până la „valoarea maximă”, după care „se întoarce înapoi în atomul supergreu”, care iarăşi „explodează”, urmând iarăşi big-crunch-ul, e o elucubraţie ce atestă irevocabil încarcerarea minţilor, atât a lansatorilor acestor teorii, cât şi a celor care le acceptă necondiţionat. Fireşte, că în faţa acestor teorii savante, oamenii lucizi (care mai există), nu pot avea decât senzaţia de şoc şi nimic altceva! Dacă ai ocazia să studiezi asemenea lucrări, nu vei avea parte decât de haos, incoerenţă şi inconsecvenţă, violarea legilor naturale fiind caracteristica lor de bază!
Tot ce s-a descoperit în urma cercetării prin metoda analitică: noţiuni, fenomene, relaţii matematice, interacţiuni, particule elementare, rezonanţe, legi naturale, măsurători etc., a fost sintetizat în cel mai teribil amalgam „ştiinţific” din toată istoria modernă a lumii ! Astfel, în cadrul acestei teorii de sinteză, coroborate cu „scara marii unificări”, denumită şi „şarpele lui Glashow”, temperatura iniţială a atomului supergreu apare cu diverse valori, cuprinse între 1022 şi 1032 K ! Timpul „unu” de la declanşarea marii explozii are şi el valori diferite, de la 10-43 la 10-23 secunde, fiind denumit Planck, indiferent de valoarea exponentului: 23, 35 sau 43(!), cu toate că timpul Planck este durata de traversare a nucleului atomic de către o particulă cu viteza apropiată de cea a luminii, având valoarea cuprinsă între 10-23 şi 10-22 secunde! Ce contează dacă timpul unu de la declanşarea marii explozii e mai mare sau mai mic de 100 de miliarde de miliarde de ori ? Pot fi contrazişi oamenii de „ştiinţă”?!...
Nici un suport ştiinţific nu admite existenţa materiei Universului într-o particulă adimensională „supergrea”, cu temperaturi şi energii pur aritmetice, cu presupuneri pur infantile, bazate exclusiv pe adoptări care sunt în afara legilor naturale, inclusiv a legii relativităţii. Nici un suport logic nu admite o explozie în urma căreia să rezulte ordinea funcţională, atât a micro, cât şi a macrocosmosului existent, fără dirijarea de către Gândire, mai exact de către HiperGândire.
Aşa-zisul hazard ar putea, teoretic, să realizeze Universul printr-un număr infinit (!) de încercări, fiecare din acestea cu durata de ordinul a miliarde de ani. În acest precept, în condiţiile unei asemenea durate universul nu ar fi apărut niciodată !! Încercaţi să cedaţi locul hazardului în cazul montării unui aparat electric şi vedeţi ce rezultă; poate încă nu ştiţi!...
Autorii adepţi ai big-bang/big crunch, după ce redau în doar câteva date teoria respectivă, trec şi etalează descoperirile savanţilor adevăraţi fără a ţine cont, de fapt, că acestea contrazic aberaţiile lansate şi nicidecum nu le acceptă ca fiind realităţi !! Astfel, conform adevărului, se ştie şi se recunoaşte că numai particulele cu încărcare energetică superioară dau naştere particulelor fermionice, care constituie substanţa sau materia propriuzisă, dar teoria big-bangului nu ţine cont de acest postulat, susţinând că dintr-o supraaglomerare de substanţă rezultă, în ordine: hadroni, leptoni şi fotoni, pentru ca apoi „din fotoni să rezulte întreaga materie”! În condiţiile unui asemenea raţionament, nu e de mirare că în modelul big-bangului, Universul este o supă – simbolul dezordinii, această supă, fiind de fapt în creierul ateilor veleitari, penibili şi lamentabili şi nicidecum în Univers, sau în modelul de formare a acestuia ! De altfel, întreaga tevatură privitoare la geneza Universului constituie doar teorii haotice, total neverificabile.
Se ştie, de asemenea, că din doi fotoni pot rezulta, prin fenomenul de materializare, un electron şi un antielectron (pozitron) şi că pragul de energie al fiecărui foton trebuie să fie de 0,511 MeV. Faptul că, conform acestei valori, temperatura de prag este de 0,511 x 106 : 8,617 x 10-5 = 5,93 x 109 K, NU constituie argument nici că Universul a luat naştere din fotoni şi, cu atât mai mult, că el ar fi luat naştere din hadroni! (8,617 x 10-5 reprezintă constanta lui Boltzmann). Realitatea este că generarea de perechi nu este însoţită de asemenea temperaturi, care sunt pur teoretice, fiind valabile numai în cazul când energia perechii de fotoni ar fi egală chiar cu energia de repaus, care se converteşte în masa de repaus. Convertirea redată mai sus, nu este posibilă din fotonii propriuzişi – cei de lumină, ci numai din particule care posedă energie superioară fotonului de lumină, adică cu mult peste energia de repaus.
Universul nu a luat naştere conform nici uneia din teoriile emanate fără Logos – motivul raţiunii, ci el constituie rezultatul doar al schimbării de fază a unei părţi (infime) din Universul etern, de natură energetică, bosonică şi fotonică, existent în afara spaţiului tetradimensional, şi a apărut dintr-un „punct”, la momentul iniţial, acesta fiind centrul viitorului Univers, dar asemenea „puncte” s-au declanşat, în ordine, în întregul Univers, după cum reiese şi din cercetările oamenilor de ştiinţă de la NASA. Astfel, satelitul COBE „a cercetat traseul primelor grăunţe de galaxii” şi nicidecum vreun punct ce deţine materia imuabilă, pe care acesta ne-o oferă cu atâta „generozitate” şi cu ATÂTA EXACTITATE MATEMATICĂ, DIN PRIMA ÎNCERCARE, încât nu ne lasă să aşteptăm mai mult de 15 miliarde de ani de la „explozie” !!
Subterfugiile susţinătorilor teoriei big-bangului se sprijină atât pe rezultatele „adaptate” ale cercetătorilor, din domeniul microcosmosului, cât şi pe interpretarea exploziei ca fiind „simultană” în tot Universul şi nu dintr-un punct central ! În acest caz, însă, microatomul supergreu, pe care se sprijină întreg edificiul teoriei big-bangului, este o butadă şi o stratagemă!!! Radiaţia reticentă de 3 grade Kelvin reprezintă echivalentul unei cantităţi infime de materie, ce constituie EXACT germenul din care universul–concept (proiectat) a devenit macrouniversul existent.
Universul actual este o aglomerare ordonată a materiei, guvernată de legile naturale, alcătuit din galaxii, constituite din sisteme stelare, goluri şi aglomerări de materie sub formă de nori imenşi. Partea văzută din Univers, cu ochiul liber şi cu aparatură de cercetare cosmică, poartă numele de metagalaxie şi cuprinde ≈ 15 % din Univers. Galaxia este un enorm ansamblu de stele, de gaze şi de alte materii cosmice, care „se rotesc” în jurul unui nucleu central. Una din acestea este şi Calea lactee sau Galaxia noastră, din care face parte şi sistemul nostru solar, adică Soarele şi cele 9 planete ale sale, precum şi sateliţii acestora, unii denumiţi „planete noi”, de către amatorii de astronomie !
Golurile sau spaţiile negre au preocupat mult pe savanţi de-a lungul timpului, şi cauza principală a existenţei acestora o constituie anihilarea reciprocă dintre materie şi antimaterie, cunoscându-se că la început, până s-a adâncit ruperea de simetrie în cadrul materializării bosonilor în fermioni, cantităţile de materie şi antimaterie erau sensibil egale, pentru ca mai târziu, balanţa să încline în favoarea materiei şi, în final, să existe, practic, numai materie. Făcând apel la modelarea matematică a naturii, observăm că dacă între 1,00012 şi 0,99992, diferenţa este, practic, nulă, între (1,0001)∞ şi (0,9999)∞, diferenţa este INFINITĂ ! Aşadar, atât fizic, cât şi matematic, putem constata că Universul este în expansiune permanentă, fiind un spaţiu cu patru dimensiuni vectoriale, având originea în punctul ZERO şi sfârşitul la INFINIT!!...
Știm că sistemul nostru solar este apreciat ca vârstă, de către oamenii de știință, la circa 10 miliarde de ani, iar Pământul la circa 5 miliarde de ani, aceste valori fiind mai mult rezultatul prezumțiilor, pentru că nu există metode matematice exacte de determinare, cele invocate în prezent fiind doar simple ipoteze. Certă este realitatea că toate elementele Universului material (aștri, galaxii etc.) au vârste foarte mari, de ordinul miliardelor de ani, așa cum sugerează Biblia și așa cum afirmă și oamenii de știință. Universul NU poate fi apreciat ca vârstă, fiind creat la Început. Pentru a fi încadrat într-o vârstă, Universul ar fi trebuit să fie raportat la un alt Spațiu (de referință), dar Universul material, fiind creație primară, își are obârșia în afara timpului și a spațiului, deci înainte de timp și spațiu ! Aceasta nu este o ipoteză, ci este axiomă, logica dovedind peremptoriu afirmația noastră.
Motivul erorilor în conceptul Existenţei îşi are obârşia în misologie. Nu este admisibil că atât timp cât ordinea funcţională ultrasimplistă este rezultatul gândirii, ordinea funcţională hipercomplexă poate fi rezultatul nongândirii, decât numai prin repudierea logicii! Invocarea întâmplării drept autor al Existenţei, reprezintă o evidentă manifestare a misologiei.
Întâmplarea nu este altceva decât acţiunea verbului a se întâmpla, a se produce, a avea loc, fiind doar un efect şi nicidecum cauză primară ! Or, a pune un efect la baza originii tuturor lucrurilor, în locul Cauzei primare, nu reprezintă decât o luptă făţişă a celor mai „demni” de milă dintre oameni, împotriva adevărului obiectiv !
În antiteză cu noianul de păreri şi concepţii despre Existenţă şi sensul vieţii, următorul postulat evidenţiază adevărul despre acestea:
– CAUZA UNICĂ a ordinii funcţionale este, incontestabil, GÂNDIREA SUPERIOARĂ (specifică numai omului) şi HIPERGÂNDIREA (specifică numai Creatorului Absolut)
– CAUZA GÂNDIRII SUPERIOARE este, incontestabil, NOUS-ul UMAN, iar CAUZA HIPERGÂNDIRII este NOUS-ul ABSOLUT
– CREIERUL UMAN, UNIVERSUL COSMIC etc. reprezintă cea mai complexă ordine funcţională, având drept Cauză: HIPERGÂNDIREA, consecinţa NOUS-ului ABSOLUT (PANTODINAMOS-PANTOCRATORAS) – CAUZA PRIMARĂ a VIEŢII şi a EXISTENŢEI.
Ceea ce este demn de luat în seamă la elaborarea teoriilor de formare a Universului antisimetric (material) este structura materială propriuzisă a acestuia. Toată lumea admite că densitatea critică a Universului este de 9,7 x 10-26 kg/m3, densitatea medie, cuprinsă între 10-27 și 5 x 10-27 kg/m3, dar nimeni nu ține cont de aceste valori, de-a dreptul șocante. Pentru o și mai puternică „trezire”, să ne referim la atomul de titan, un metal cu densitatea medie de ≈ 4500 kg/m3 și o duritate din cele mai mari. Ce are în structură atomul acestui metal ? Are ≈ 10-12 din volumul său materie propriuzisă (masă, substanță), iar în rest, energie !! Deci ce este absolut majoritar într-un m3 de titan? Energie! Și ce mai vedem în ordinea funcțională a atomului? Energie Mentală! Dacă un metal dens și dur e aproape în totalitate energie, Universul, cu o densitate infimă, ce este? În asemenea precept, e posibil ca la baza formării Universului să stea o particulă sau un grup de particule? Categoric NU! Dar gândirea subinfantilă a creatorilor de modele de formare a Universului spune DA (!). Fiecare om are libertatea să fie naiv sau să fie logic!!
Ierarhia universală absolută este următoarea:
1) NOUSUL – intuit prin a fi motivul, izvorul GÂNDIRII (noia, noèsis), la nivelul absolut – Unul şi Acelaşi cu Creatorul Absolut, Suprem sau Tatăl Ceresc
3) ENERGIA FIZICĂ (NATURALĂ) – energia propriuzisă
4) SUPERMATERIA – materia simetrică – independentă de spaţiu şi timp
5) MATERIA – materia antisimetrică, propriuzisă, care depinde de supermaterie şi de spaţiu şi timp.
În timp, nemărginirea (infinitul) are sens, dar în spaţiu, oricât ar fi de mare, nemărginirea este absurdă în cazul unui univers static. Din acest motiv, pentru a lungi agonia ipotezei cosmogonice, savanţii atei au schimbat vechea denumire în Universul staţionar (!) şi creaţiunea (!) continuă a materiei, afirmând şi mai vehement că „universul acesta” este fără limite în spaţiu şi timp, fără început şi fără sfârşit ! (Unde am mai auzit noi asemenea cuvinte?!.. Desigur, în Biblie referitor la Creator, nu la creaţie!).
Teoria ştiinţifică a universului static, aşa cum era de aşteptat, fiind total lipsită de logică, s-a prăbuşit în urma investigărilor astronomice realizate cu aparatură avansată, capabilă să efectueze măsurătorile necesare combaterii ideilor infantile despre natură, despre existenţă. După anii 1920 apar telescoape mult mai puternice, care permit cercetarea galaxiilor de la „hotarele” Universului, rezultând fenomene inedite, stranii, ce pun în dificultate teoria universului static. Apar sateliţi de cercetare cosmică, apare şi satelitul ultrasensibil COBE, care dă o lovitură mortală vechii teorii.
A 2-a teorie, de asemenea, ştiinţifică, denumită marele-bum sau big-bang, este cea care înlocuieşte teoria desuetă. Şi cum nici această teorie nu este prea convingătoare, a trebuit să fie combinată cu „simetria” ei, big-crunch, făcându-se, în final, din acestea două, teoria actuală de formare a Universului cosmic, acceptată unanim de către oamenii de ştiinţă.
În sfârșit, a 3-a teorie științifică (sic!), avansată de un oarecare Cristof Weterich, este o reeditare disimulată a teoriei universului staționar, în cadrul căreia se aduc drept argumente principale: timpi total neverificabili, fantezii infantile și existența unei (?) multitudini de particule. Despre această teorie, autorul afirmă că „este foarte diferită de big-bang, pe care nu o contrazice, ci o completează !!
Ipoteza cosmogonică, big-bang, este adoptată atât cu „simetrie”, cât şi fără „simetrie”. Astfel, în cazul al doilea, ea prevede o expansiune la infinit, prin menţinerea densităţii Universului sub valoarea critică de 9,7 x 10-26. Dar, acceptarea unei asemenea ipoteze duce la concepţia de discontinuitate în natură, ceea ce nu convine deloc oamenilor de știință atei, pentru că în acest caz sunt nevoiți să accepte chiar ipoteza creaționistă, motiv pentru care este preferată teoria big-bang/big-crunch, numai de dragul continuităţii în natură, care, totuşi nu poate fi invocată în condiţiile exploziei originare!!
Dovezile aduse de cercetători în favoarea teoriei big-bangului sunt, de fapt, argumente împotriva teoriei universului static şi în susţinerea expansiunii eterne a Universului – care constituie un adevăr incontestabil. Aceste dovezi sunt, printre altele, următoarele:
a) Dacă Universul este în expansiune, el are, implicit, un început. Graţie unui telescop gigant, implantat la observatorul de pe munţii Californiei, americanul Edwin Hubble, în anul 1929, face o descoperire capitală: galaxiile nu sunt fixe, ci se află în mişcare. Ele se depărtează, cu atât mai repede, cu cât sunt mai depărtate, ceea ce implică o mişcare de inflaţie a Universului, adică de dilatare a spaţiului de-a lungul timpului. Este vorba despre fuga galaxiilor –Legea lui Hubble.
b) În comparaţie cu vârsta „calculată” a Universului, de 15 miliarde de ani tereştri, cele mai vechi cantităţi de materie s-au format doar după câteva sute de mii de ani de la începutul exploziei. Graţie satelitului COBE de la NASA, care constituie în prezent cel mai mare termometru, capabil să măsoare variaţii de ordinul milionimilor de grad, astrofizicianul francez Thierry Montmerle arăta că în Spaţiu există zone cu infime variaţii de temperatură, de ordinul a 30 milionimi de grad, care trădează existenţa unor nori imenşi de materie, având dimensiuni de ≈ 5 x 1021 km. Aceştia constituie cantităţile cele mai vechi de materie din Univers.
c) Radiaţia fosilă, de 3 K (-270,15 0C), prezentă în Univers, constituie o altă dovadă a expansiunii Universului dintr-un început originar. În anul 1965, doi ingineri americani electronişti au primit misiunea să elimine paraziţii ce deranjează comunicaţiile pe satelit. În acel timp, au dat peste un zgomot misterios, venit din străfundurile cerului, constatându-se că acel tip de parazit radio corespunde unei temperaturi reziduale de 3 grade kelvin, care provine din radiaţia fosilă a primei izbucniri de lumină. Această radiaţie ne arată că punctul originii Universului deţinea în sine o cantitate de masă (de repaus: materie propriuzisă), echivalentă cu 3 K, ştiind că sub temperatura de 0 K, materia antisimetrică nu există !
Acest „punct” originar era ca mărime un infinit mic, fiind, practic, nul ca dimensiune, întrucât structura Universului din care urma să se realizeze viitorul cosmos, este în afara spaţiulu şi timpului, acesta având în sine energia pură şi particule ideale, cu spin întreg...
La baza teoriilor contemporane stă „şarpele lui Glashow”, o concepţie aberantă, atât din punct de vedere al timpului minim invocat, de 10 miliarde de ori mai mic decât timpul Planck, cât şi al timpului maxim necesar formării actualului Univers, care ar trebui să fie de cel puţin ordinul a 15 milioane de miliarde de ani, ţinând cont de distanţele dintre centrul exploziei microatomului supergreu şi marginile sale.
Pe de altă parte, teoria „atomului supergreu”, ce conţine materia imuabilă, din care „explodează” întreaga materie, pentru a forma Universul, care tot creşte şi creşte, până la „valoarea maximă”, după care „se întoarce înapoi în atomul supergreu”, care iarăşi „explodează”, urmând iarăşi big-crunch-ul, e o elucubraţie ce atestă irevocabil încarcerarea minţilor, atât a lansatorilor acestor teorii, cât şi a celor care le acceptă necondiţionat. Fireşte, că în faţa acestor teorii savante, oamenii lucizi (care mai există), nu pot avea decât senzaţia de şoc şi nimic altceva! Dacă ai ocazia să studiezi asemenea lucrări, nu vei avea parte decât de haos, incoerenţă şi inconsecvenţă, violarea legilor naturale fiind caracteristica lor de bază!
Tot ce s-a descoperit în urma cercetării prin metoda analitică: noţiuni, fenomene, relaţii matematice, interacţiuni, particule elementare, rezonanţe, legi naturale, măsurători etc., a fost sintetizat în cel mai teribil amalgam „ştiinţific” din toată istoria modernă a lumii ! Astfel, în cadrul acestei teorii de sinteză, coroborate cu „scara marii unificări”, denumită şi „şarpele lui Glashow”, temperatura iniţială a atomului supergreu apare cu diverse valori, cuprinse între 1022 şi 1032 K ! Timpul „unu” de la declanşarea marii explozii are şi el valori diferite, de la 10-43 la 10-23 secunde, fiind denumit Planck, indiferent de valoarea exponentului: 23, 35 sau 43(!), cu toate că timpul Planck este durata de traversare a nucleului atomic de către o particulă cu viteza apropiată de cea a luminii, având valoarea cuprinsă între 10-23 şi 10-22 secunde! Ce contează dacă timpul unu de la declanşarea marii explozii e mai mare sau mai mic de 100 de miliarde de miliarde de ori ? Pot fi contrazişi oamenii de „ştiinţă”?!...
Nici un suport ştiinţific nu admite existenţa materiei Universului într-o particulă adimensională „supergrea”, cu temperaturi şi energii pur aritmetice, cu presupuneri pur infantile, bazate exclusiv pe adoptări care sunt în afara legilor naturale, inclusiv a legii relativităţii. Nici un suport logic nu admite o explozie în urma căreia să rezulte ordinea funcţională, atât a micro, cât şi a macrocosmosului existent, fără dirijarea de către Gândire, mai exact de către HiperGândire.
Aşa-zisul hazard ar putea, teoretic, să realizeze Universul printr-un număr infinit (!) de încercări, fiecare din acestea cu durata de ordinul a miliarde de ani. În acest precept, în condiţiile unei asemenea durate universul nu ar fi apărut niciodată !! Încercaţi să cedaţi locul hazardului în cazul montării unui aparat electric şi vedeţi ce rezultă; poate încă nu ştiţi!...
Autorii adepţi ai big-bang/big crunch, după ce redau în doar câteva date teoria respectivă, trec şi etalează descoperirile savanţilor adevăraţi fără a ţine cont, de fapt, că acestea contrazic aberaţiile lansate şi nicidecum nu le acceptă ca fiind realităţi !! Astfel, conform adevărului, se ştie şi se recunoaşte că numai particulele cu încărcare energetică superioară dau naştere particulelor fermionice, care constituie substanţa sau materia propriuzisă, dar teoria big-bangului nu ţine cont de acest postulat, susţinând că dintr-o supraaglomerare de substanţă rezultă, în ordine: hadroni, leptoni şi fotoni, pentru ca apoi „din fotoni să rezulte întreaga materie”! În condiţiile unui asemenea raţionament, nu e de mirare că în modelul big-bangului, Universul este o supă – simbolul dezordinii, această supă, fiind de fapt în creierul ateilor veleitari, penibili şi lamentabili şi nicidecum în Univers, sau în modelul de formare a acestuia ! De altfel, întreaga tevatură privitoare la geneza Universului constituie doar teorii haotice, total neverificabile.
Se ştie, de asemenea, că din doi fotoni pot rezulta, prin fenomenul de materializare, un electron şi un antielectron (pozitron) şi că pragul de energie al fiecărui foton trebuie să fie de 0,511 MeV. Faptul că, conform acestei valori, temperatura de prag este de 0,511 x 106 : 8,617 x 10-5 = 5,93 x 109 K, NU constituie argument nici că Universul a luat naştere din fotoni şi, cu atât mai mult, că el ar fi luat naştere din hadroni! (8,617 x 10-5 reprezintă constanta lui Boltzmann). Realitatea este că generarea de perechi nu este însoţită de asemenea temperaturi, care sunt pur teoretice, fiind valabile numai în cazul când energia perechii de fotoni ar fi egală chiar cu energia de repaus, care se converteşte în masa de repaus. Convertirea redată mai sus, nu este posibilă din fotonii propriuzişi – cei de lumină, ci numai din particule care posedă energie superioară fotonului de lumină, adică cu mult peste energia de repaus.
Universul nu a luat naştere conform nici uneia din teoriile emanate fără Logos – motivul raţiunii, ci el constituie rezultatul doar al schimbării de fază a unei părţi (infime) din Universul etern, de natură energetică, bosonică şi fotonică, existent în afara spaţiului tetradimensional, şi a apărut dintr-un „punct”, la momentul iniţial, acesta fiind centrul viitorului Univers, dar asemenea „puncte” s-au declanşat, în ordine, în întregul Univers, după cum reiese şi din cercetările oamenilor de ştiinţă de la NASA. Astfel, satelitul COBE „a cercetat traseul primelor grăunţe de galaxii” şi nicidecum vreun punct ce deţine materia imuabilă, pe care acesta ne-o oferă cu atâta „generozitate” şi cu ATÂTA EXACTITATE MATEMATICĂ, DIN PRIMA ÎNCERCARE, încât nu ne lasă să aşteptăm mai mult de 15 miliarde de ani de la „explozie” !!
Subterfugiile susţinătorilor teoriei big-bangului se sprijină atât pe rezultatele „adaptate” ale cercetătorilor, din domeniul microcosmosului, cât şi pe interpretarea exploziei ca fiind „simultană” în tot Universul şi nu dintr-un punct central ! În acest caz, însă, microatomul supergreu, pe care se sprijină întreg edificiul teoriei big-bangului, este o butadă şi o stratagemă!!! Radiaţia reticentă de 3 grade Kelvin reprezintă echivalentul unei cantităţi infime de materie, ce constituie EXACT germenul din care universul–concept (proiectat) a devenit macrouniversul existent.
Universul actual este o aglomerare ordonată a materiei, guvernată de legile naturale, alcătuit din galaxii, constituite din sisteme stelare, goluri şi aglomerări de materie sub formă de nori imenşi. Partea văzută din Univers, cu ochiul liber şi cu aparatură de cercetare cosmică, poartă numele de metagalaxie şi cuprinde ≈ 15 % din Univers. Galaxia este un enorm ansamblu de stele, de gaze şi de alte materii cosmice, care „se rotesc” în jurul unui nucleu central. Una din acestea este şi Calea lactee sau Galaxia noastră, din care face parte şi sistemul nostru solar, adică Soarele şi cele 9 planete ale sale, precum şi sateliţii acestora, unii denumiţi „planete noi”, de către amatorii de astronomie !
Golurile sau spaţiile negre au preocupat mult pe savanţi de-a lungul timpului, şi cauza principală a existenţei acestora o constituie anihilarea reciprocă dintre materie şi antimaterie, cunoscându-se că la început, până s-a adâncit ruperea de simetrie în cadrul materializării bosonilor în fermioni, cantităţile de materie şi antimaterie erau sensibil egale, pentru ca mai târziu, balanţa să încline în favoarea materiei şi, în final, să existe, practic, numai materie. Făcând apel la modelarea matematică a naturii, observăm că dacă între 1,00012 şi 0,99992, diferenţa este, practic, nulă, între (1,0001)∞ şi (0,9999)∞, diferenţa este INFINITĂ ! Aşadar, atât fizic, cât şi matematic, putem constata că Universul este în expansiune permanentă, fiind un spaţiu cu patru dimensiuni vectoriale, având originea în punctul ZERO şi sfârşitul la INFINIT!!...
Știm că sistemul nostru solar este apreciat ca vârstă, de către oamenii de știință, la circa 10 miliarde de ani, iar Pământul la circa 5 miliarde de ani, aceste valori fiind mai mult rezultatul prezumțiilor, pentru că nu există metode matematice exacte de determinare, cele invocate în prezent fiind doar simple ipoteze. Certă este realitatea că toate elementele Universului material (aștri, galaxii etc.) au vârste foarte mari, de ordinul miliardelor de ani, așa cum sugerează Biblia și așa cum afirmă și oamenii de știință. Universul NU poate fi apreciat ca vârstă, fiind creat la Început. Pentru a fi încadrat într-o vârstă, Universul ar fi trebuit să fie raportat la un alt Spațiu (de referință), dar Universul material, fiind creație primară, își are obârșia în afara timpului și a spațiului, deci înainte de timp și spațiu ! Aceasta nu este o ipoteză, ci este axiomă, logica dovedind peremptoriu afirmația noastră.
Motivul erorilor în conceptul Existenţei îşi are obârşia în misologie. Nu este admisibil că atât timp cât ordinea funcţională ultrasimplistă este rezultatul gândirii, ordinea funcţională hipercomplexă poate fi rezultatul nongândirii, decât numai prin repudierea logicii! Invocarea întâmplării drept autor al Existenţei, reprezintă o evidentă manifestare a misologiei.
Întâmplarea nu este altceva decât acţiunea verbului a se întâmpla, a se produce, a avea loc, fiind doar un efect şi nicidecum cauză primară ! Or, a pune un efect la baza originii tuturor lucrurilor, în locul Cauzei primare, nu reprezintă decât o luptă făţişă a celor mai „demni” de milă dintre oameni, împotriva adevărului obiectiv !
În antiteză cu noianul de păreri şi concepţii despre Existenţă şi sensul vieţii, următorul postulat evidenţiază adevărul despre acestea:
– CAUZA UNICĂ a ordinii funcţionale este, incontestabil, GÂNDIREA SUPERIOARĂ (specifică numai omului) şi HIPERGÂNDIREA (specifică numai Creatorului Absolut)
– CAUZA GÂNDIRII SUPERIOARE este, incontestabil, NOUS-ul UMAN, iar CAUZA HIPERGÂNDIRII este NOUS-ul ABSOLUT
– CREIERUL UMAN, UNIVERSUL COSMIC etc. reprezintă cea mai complexă ordine funcţională, având drept Cauză: HIPERGÂNDIREA, consecinţa NOUS-ului ABSOLUT (PANTODINAMOS-PANTOCRATORAS) – CAUZA PRIMARĂ a VIEŢII şi a EXISTENŢEI.
Ceea ce este demn de luat în seamă la elaborarea teoriilor de formare a Universului antisimetric (material) este structura materială propriuzisă a acestuia. Toată lumea admite că densitatea critică a Universului este de 9,7 x 10-26 kg/m3, densitatea medie, cuprinsă între 10-27 și 5 x 10-27 kg/m3, dar nimeni nu ține cont de aceste valori, de-a dreptul șocante. Pentru o și mai puternică „trezire”, să ne referim la atomul de titan, un metal cu densitatea medie de ≈ 4500 kg/m3 și o duritate din cele mai mari. Ce are în structură atomul acestui metal ? Are ≈ 10-12 din volumul său materie propriuzisă (masă, substanță), iar în rest, energie !! Deci ce este absolut majoritar într-un m3 de titan? Energie! Și ce mai vedem în ordinea funcțională a atomului? Energie Mentală! Dacă un metal dens și dur e aproape în totalitate energie, Universul, cu o densitate infimă, ce este? În asemenea precept, e posibil ca la baza formării Universului să stea o particulă sau un grup de particule? Categoric NU! Dar gândirea subinfantilă a creatorilor de modele de formare a Universului spune DA (!). Fiecare om are libertatea să fie naiv sau să fie logic!!
Ierarhia universală absolută este următoarea:
1) NOUSUL – intuit prin a fi motivul, izvorul GÂNDIRII (noia, noèsis), la nivelul absolut – Unul şi Acelaşi cu Creatorul Absolut, Suprem sau Tatăl Ceresc
3) ENERGIA FIZICĂ (NATURALĂ) – energia propriuzisă
4) SUPERMATERIA – materia simetrică – independentă de spaţiu şi timp
5) MATERIA – materia antisimetrică, propriuzisă, care depinde de supermaterie şi de spaţiu şi timp.
